Tot ce era în sufletul meu este aici şi va râmîne, iar asta nu cred că se va schimba curând, cum nici eu nu sunt genul de om care să mă schimb…Dar să ştii că tot ce e bun în sufletul meu se leagă de tine! Aş vrea să fiu copila ta şi să te întreb mereu "de ce?", iar tu să-mi poţi răspunde...
Mi se spune că nu ştiu ce vreau şi e adevărat. Decât să rămân închistată în aluatul de gânduri nefrământate, prefer să mă arunc cu ochii larg deschişi dar cu mintea oarbă în noutate.
Azi una, mîine alta şi mai departe mă surprind înfăşurată în lucruri noi care nu au nicio legătură cu mine şi toate acestea doar să nu mă las prinsă în tornada conştiinţei. Simulez uitarea dar nu ştiu dacă e bine, căci nu găsesc căldură în sufletul meu.
Eu nu suport critica izvorâtă din invidie, gelozie, răutate...mă simt adesea neputincioasă în faţa acestui atac. E greu să se arunce în tine cu replici îmbibate în venin din partea celor la care ţii şi să nu te poţi apăra...că îi iubeşti..sau pur şi simplu...
Fiecare cuvânt e mai apăsător, sensul lui incert, iar tonul vocii mult mai profund (sau cel puţin aşa îl percep eu). Simt cum mă transform încet din cuceritor în învins sub greutatea vorbelor născute din conştientizarea faptului că ce-a fost, poate nu va mai fi, ori din gelozia maladivă nutrită de egoul prea "-" slăvit.
Recunosc oare în tine o nouă capcană sau îţi perfecţionezi pe mine tactica de răzbunare?
Deschizi rana proaspătă cu sângele abia închegat, presari cu satisfacţie praf sărat de cuvinte. Zâmbeşti în colţul buzelor voluptoase şi pleci cu falsă nepăsare, gândindu-te la reuşita planului tău.
Trebuie să recunosc, excelezi!
Acţiunea asta a ta precoce mă determină să cred că tot ce fac e greşit şi dau iar cu bâta-n baltă!
Şi mă gândesc la tine mereu...
Mă mint că erai cel mai bun!
Că aşa m-ai învăţat, iar eu, discipol inocent, însetat de dorinţa cunoaşterii tale, ţi-am urmat cuminte sfaturile pline de tâlc dar m-am cufundat în nisipul mişcător al adevărului găsit dar de neaflat.
Şi uite-aşa se duce timpul... fără scop şi fără ţel!
