Bunica

Adesea îmi amintesc de chipul bunicii şi amintirile ma învăluie...
Multe regrete îmi împăienjenesc sufletul trist. Uneori simt prezenţa-i vie alături de mine ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut, ca şi când ea ar reveni în diferite momente din viaţa mea atât cu sufletul cât şi cu trupul.
Poate părea o infantilitate dar îmi pare rău faptul că nu am măcar o fotogrfie în care să apar singură cu bunica..Să o pot privii alături de mine, să pot analiza în detaliu fiecare caracter al feţei...
Te iubesc buni şi vreau să ştii că adesea eşti în gândurile mele!..
Aşa suntem noi, oamenii, nu ştim să-i preţuim pe cei din jurul nostru decât în momentul în care aceştia dispar din vieţile noastre!

"O văz, ca prin vis.
O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.
Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Şi totdauna sânul ei era plin.
Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.
Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.
Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră."
( "Bunica" - Barbu Ştefănescu Delavrancea)