springtime`

Visele mele reprezintă libertatea mea! Îmi permit să visez oricât de mult, neîngrădit, fără să regret vreun gând senin din zilele mohorâte. Uneori visele mele sunt inconcordante cu ceea ce mi se întâmplă, însă de ce să nu mă bucur de acest dar al imaginaţiei dacă tot nu costă bani, dacă tot nu mă judecă nimeni (sau da!), dacă tot mereu se spune că visele ţi se împlinesc doar dacă speri că se vor împlinii?!
În altă ordine de idei…voi petrece Paştele la ţară cu părinţii mei, sora şi rudele … Cu toate că ideea celor “multe” zile la bunici nu prea mă încântă, sper să nu mă plictisesc (prea rău), să fie vremea frumoasă (s-au anunţat şi ploi), să fie frumos şi nu în ultimul rand să ajung repede acasă (nici n-am plecat şi mă văd inapoi).



P.S. pe lângă toate acestea îmi doresc din tot sufletul să-ţi ţii promisiunea, cu toate că nu mă voi supăra dacă nu vei reuşi să o duci până la capăt (voi fi poate puţin dezamăgită…)

Poartă...

Poartă
Ion Barbu

Suflete-n pătratul zilei se conjugă,
Paşii lor sunt muzici, imnurile - rugă.
Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,
Vindecă de noapte steaua-n tremurare.

ce bine mă simt acum ştiind că nu am întotdeauna dreptate..pfffiuuu...

29.03.2010

zi frumoasă
chiar dacă la început...(poate a fost semn de trezire la realitate,la revenire dintre norişori) era să-mi sparg frumuşel capul
Cu oaia mea brează după 3 săptămâni!

Sean Paul - Hold my hand

piesa iubirilor delicate..a sentimentelor proaspete...

mi-e dor de-o iubire cu aroma mării şi cu textura fină a nisipului de pe plajă...de un prinţ pe care să-l doresc lângă mine doar să pot visa liniştită la frumuseţi... de o îmbraţişare răcoroasă dar în care să-mi regăsesc întreaga energie pasională de-o viaţă... de....de... de tine cred. să fim amândoi şă să simţim briza sărată pe buze...să trăiesc visul fiecărei zile.

la 20 de zile..

printre temerile mele m-am plimbat de fiecare dată...la fiecare întrebare a ta am ales o temere ce-am ataşat-o obligatoriu la răspunsul meu. nu ştiu a fi iraţională...şi asta mi-ai reproşat-o de multe ori, fie în mod direct , prin vorbe, fie prin priviri cu subînţeles. dar acum mi-e frică doar de un singur lucru. un singur coşmar mă înfioară şi e născut din pură gelozie: acela că eu nu mai sunt lângă tine(asta e o certitudine) şi mai mult decât atât, poate altcineva joacă acum "rolul"(dacă pot spune aşa) pe care l-am avut eu în viaţa ta(şi când spun poate- vreau să cred cu tărie că nu există cu siguranţă nimeni, însă n-am de unde să ştiu). a fost o intersecţie de destine cu multe puncte comune, dar acum mă simt constrânsă, chiar încolţită de situaţia de a fi substituibilă.
o fi orgoliu, o fi imaturitate ... sper doar să nu mai simt la fel.

cuprins

Ce-am făcut noi dintr-o simplă întâlnire?
O conversaţie. O conversaţie luuungă de luni de zile şi tot am pune la sfîrşitul fiecărei fraze „...”. Singurul motiv pentru care acestă poveste îşi repetă la infinit „sfârşitul”, este că am lăsat deschisă porţiunea dintre noi..cea pe care n-am reuşit încă s-o înnămolim cu vorbe grosolane sau cu reproşuri. Întredeschiderea asta păstrează în miezul ei fluxul de zvonuri gen: „ce-am mai auzit eu despre tine sau ce mai ştii tu de mine”. În încurcătura de dorinţe, dospesc gânduri embrionare pozitive, abundând de speranţe şi noi amăgiri. Pe seninul abia curăţat de ce-a fost odată, defapt adineauri, pun ca pe tapet zâmbetul de la început, emoţia fiecărei priviri, căldura atingerilor şi mă fac că uit toate cele rele. Tind să cred că mă perfecţionez pentru a ajunge în Rai, ştii cum se spune: „ ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii”, iar eu cam iert orice, cam şterg din minte intenţionat secvenţa care nu mi-a plăcut, cam trec cu vederea...
Oare nu-i şi iertarea excesivă o greşală pentru care voi da socoteală cândva? Nu vreau acum să fac exces de teologie sau să mă prezint ca pe o persoană ce respectă cu sfinţenie regulile religiei. Mă refer la plătirea păcatului de a ierta pe cel ce nu merită iertat prin noi suferinţe sentimentale, căci de durerea fizică, trebuie să recunosc, nu mi-e teamă ca de rănile lăsate de eşecuri amoroase, trădări descoperite şi refuzuri categorice. Toate acestea rănesc sufletul unei femei mai rău decât o mitralieră ce i-ar ciurui trupul.
Aşa suntem noi toate. Cunoaştem sfârşitul dureros încă de la primii paşi ai începutului dulce şi conduse de gustul proaspăt al unei noi perspective, ne aruncăm cu ochii închişi şi cu sufletul larg deschis în braţele unui necunoscut pe care credem că-l vom cunoaşte pentru ultima dată. Ne oferim îmbraţişarea pătimaşă trupurilor reci, crezând că vom reuşi să le încălzim. Dansăm în plenitudinea hazardului ţinând de mână Indiferentul, Plictisitul sau mai bine spus Nepotrivitul şi o facem aşa de bine încât ameţim sincer în mijlocul replicilor de duzină pe care fiecare le recită mai cu talent. Şi credem tot. Credem că luna de pe cer se află în palma sa doar pentru noi, că ceasul lui nu merge înainte de întâlnire, că are multe pe cap şi îi e greu să-şi amintească că avem împreună „n” luni sau ani, că aroma de bujor e emanată în maşină şi nu provine de la vreo ea, şi mai ales credem că n-am văzut noi bine şi că cei doi îndrăgostiţi de la semafor sunt doar simple asemănări ale sale şi ale vreunei domnişoare (amăgite la rându-i).
Acestea fiind spuse, te rog să nu mai vii vreodată pe nepusă inimă să MAI conversăm.