la 20 de zile..

printre temerile mele m-am plimbat de fiecare dată...la fiecare întrebare a ta am ales o temere ce-am ataşat-o obligatoriu la răspunsul meu. nu ştiu a fi iraţională...şi asta mi-ai reproşat-o de multe ori, fie în mod direct , prin vorbe, fie prin priviri cu subînţeles. dar acum mi-e frică doar de un singur lucru. un singur coşmar mă înfioară şi e născut din pură gelozie: acela că eu nu mai sunt lângă tine(asta e o certitudine) şi mai mult decât atât, poate altcineva joacă acum "rolul"(dacă pot spune aşa) pe care l-am avut eu în viaţa ta(şi când spun poate- vreau să cred cu tărie că nu există cu siguranţă nimeni, însă n-am de unde să ştiu). a fost o intersecţie de destine cu multe puncte comune, dar acum mă simt constrânsă, chiar încolţită de situaţia de a fi substituibilă.
o fi orgoliu, o fi imaturitate ... sper doar să nu mai simt la fel.

cuprins

Ce-am făcut noi dintr-o simplă întâlnire?
O conversaţie. O conversaţie luuungă de luni de zile şi tot am pune la sfîrşitul fiecărei fraze „...”. Singurul motiv pentru care acestă poveste îşi repetă la infinit „sfârşitul”, este că am lăsat deschisă porţiunea dintre noi..cea pe care n-am reuşit încă s-o înnămolim cu vorbe grosolane sau cu reproşuri. Întredeschiderea asta păstrează în miezul ei fluxul de zvonuri gen: „ce-am mai auzit eu despre tine sau ce mai ştii tu de mine”. În încurcătura de dorinţe, dospesc gânduri embrionare pozitive, abundând de speranţe şi noi amăgiri. Pe seninul abia curăţat de ce-a fost odată, defapt adineauri, pun ca pe tapet zâmbetul de la început, emoţia fiecărei priviri, căldura atingerilor şi mă fac că uit toate cele rele. Tind să cred că mă perfecţionez pentru a ajunge în Rai, ştii cum se spune: „ ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii”, iar eu cam iert orice, cam şterg din minte intenţionat secvenţa care nu mi-a plăcut, cam trec cu vederea...
Oare nu-i şi iertarea excesivă o greşală pentru care voi da socoteală cândva? Nu vreau acum să fac exces de teologie sau să mă prezint ca pe o persoană ce respectă cu sfinţenie regulile religiei. Mă refer la plătirea păcatului de a ierta pe cel ce nu merită iertat prin noi suferinţe sentimentale, căci de durerea fizică, trebuie să recunosc, nu mi-e teamă ca de rănile lăsate de eşecuri amoroase, trădări descoperite şi refuzuri categorice. Toate acestea rănesc sufletul unei femei mai rău decât o mitralieră ce i-ar ciurui trupul.
Aşa suntem noi toate. Cunoaştem sfârşitul dureros încă de la primii paşi ai începutului dulce şi conduse de gustul proaspăt al unei noi perspective, ne aruncăm cu ochii închişi şi cu sufletul larg deschis în braţele unui necunoscut pe care credem că-l vom cunoaşte pentru ultima dată. Ne oferim îmbraţişarea pătimaşă trupurilor reci, crezând că vom reuşi să le încălzim. Dansăm în plenitudinea hazardului ţinând de mână Indiferentul, Plictisitul sau mai bine spus Nepotrivitul şi o facem aşa de bine încât ameţim sincer în mijlocul replicilor de duzină pe care fiecare le recită mai cu talent. Şi credem tot. Credem că luna de pe cer se află în palma sa doar pentru noi, că ceasul lui nu merge înainte de întâlnire, că are multe pe cap şi îi e greu să-şi amintească că avem împreună „n” luni sau ani, că aroma de bujor e emanată în maşină şi nu provine de la vreo ea, şi mai ales credem că n-am văzut noi bine şi că cei doi îndrăgostiţi de la semafor sunt doar simple asemănări ale sale şi ale vreunei domnişoare (amăgite la rându-i).
Acestea fiind spuse, te rog să nu mai vii vreodată pe nepusă inimă să MAI conversăm.

Să ştii că merg mai departe

printemps..

"Exista iubiri primitoare si iubiri capcana, si iubiri iluzii, pe care le cauti si le inventezi cu tot dinadinsul atunci cand ti-e cumplit de foame sa te indragostesti." (A. Nastase)





La doi pasi...



Spre indraznetul rosului
pe marginea sidefie
isi impletea rasfatul
din fiori albi si placeri sangerii

Secretul primaverii - povara paradisului

Rapeste sufletul cu sunete rivale
sa fum fara de foc
sa viata fara de suflare
in lumina de pierderea singuratatii.

28 .feb 2010

" Să uit de tot căci dragostea se cuvine a fi înţeleaptă."

Tot ce era în sufletul meu este aici şi va râmîne, iar asta nu cred că se va schimba curând, cum nici eu nu sunt genul de om care să mă schimb…Dar să ştii că tot ce e bun în sufletul meu se leagă de tine! Aş vrea să fiu copila ta şi să te întreb mereu "de ce?", iar tu să-mi poţi răspunde...

Şi tot tu mă judeci...

Mi se spune că nu ştiu ce vreau şi e adevărat. Decât să rămân închistată în aluatul de gânduri nefrământate, prefer să mă arunc cu ochii larg deschişi dar cu mintea oarbă în noutate.
Azi una, mîine alta şi mai departe mă surprind înfăşurată în lucruri noi care nu au nicio legătură cu mine şi toate acestea doar să nu mă las prinsă în tornada conştiinţei. Simulez uitarea dar nu ştiu dacă e bine, căci nu găsesc căldură în sufletul meu.
Eu nu suport critica izvorâtă din invidie, gelozie, răutate...mă simt adesea neputincioasă în faţa acestui atac. E greu să se arunce în tine cu replici îmbibate în venin din partea celor la care ţii şi să nu te poţi apăra...că îi iubeşti..sau pur şi simplu...
Fiecare cuvânt e mai apăsător, sensul lui incert, iar tonul vocii mult mai profund (sau cel puţin aşa îl percep eu). Simt cum mă transform încet din cuceritor în învins sub greutatea vorbelor născute din conştientizarea faptului că ce-a fost, poate nu va mai fi, ori din gelozia maladivă nutrită de egoul prea "-" slăvit.
Recunosc oare în tine o nouă capcană sau îţi perfecţionezi pe mine tactica de răzbunare?
Deschizi rana proaspătă cu sângele abia închegat, presari cu satisfacţie praf sărat de cuvinte. Zâmbeşti în colţul buzelor voluptoase şi pleci cu falsă nepăsare, gândindu-te la reuşita planului tău.
Trebuie să recunosc, excelezi!
Acţiunea asta a ta precoce mă determină să cred că tot ce fac e greşit şi dau iar cu bâta-n baltă!
Şi mă gândesc la tine mereu...
Mă mint că erai cel mai bun!
Că aşa m-ai învăţat, iar eu, discipol inocent, însetat de dorinţa cunoaşterii tale, ţi-am urmat cuminte sfaturile pline de tâlc dar m-am cufundat în nisipul mişcător al adevărului găsit dar de neaflat.
Şi uite-aşa se duce timpul... fără scop şi fără ţel!